O condiție esențială pentru angajarea răspunderii solidare, în acord cu dispozițiile art. 27 din Codul de procedură fiscală este ca asociații să fi acționat cu rea credință.
Astfel, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Invocarea unor împrejurări pretinse a constitui temeiul angajării răspunderii solidare nu atrage automat răspunderea administratorului debitoarei, fiind necesară administrarea unor dovezi pertinente şi concludente în acest sens, care să confirme săvârşirea de către reclamant a faptelor, enumerate limitativ de legiuitor şi să probeze existenţa raportului de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a societăţii.
În acest sens, în acord cu dispozițiile art. 1.5 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a raspunderii solidare reglementate de dispozitiile art. 27 si 28 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala,”Pentru determinarea răspunderii solidare, organul fiscal cu competente in executarea silita a debitorului principal va avea in vedere, dupa caz, urmatoarele: (…) b) acte si fapte din care sa rezulte reaua-credinta a persoanelor fizice sau juridice a caror raspundere va fi angajata”. Așadar, reaua credință trebuie dovedită și nu doar afirmată, fiind necesar ca aceasta să existe la data la care obligațiile trebuiau/puteau fi plătite.
În practica judiciară s-a statuat faptul că legea nu impune de plano emiterea decizie de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociaţi care sunt vizaţi de art. 27 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură fiscală, deci pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
Simpla constatare a stării de insolvabilitate nu constituie o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii.